Povestea Oanei

Violenţa şi abuzul (emoţional, verbal, psihologic, fizic) lasă răni adânci. La fel şi indiferenţa. Am avut o copilărie dificilă: violenţă şi abuz sub orice formă asupra mamei mele şi abuz emoţional asupra mea. Am simțit indiferenţă din partea comunităţii în care am trăit în care se considera că a-ţi bate nevasta este ceva „normal”. Îmi aduc aminte, copil fiind (şi văzând cum mama mea era abuzată) că mă întrebam: „De ce nu vine nimeni să ne salveze?”.

Violența era şi, din păcate încă mai este într-o anumită măsură, un subiect tabu. Mi se interzicea de către tatăl meu să vorbesc despre ceeea ce se întâmpla „acasă”. Însă aveam o prietenă căreia îi spuneam tot, dar ea nu putea să mă ajute pentru că şi la ea se întâmpla la fel.

Tăcând, nu facem altceva decât să propagăm acest cerc vicios, să acceptăm o muncă de Sisif, inutilă, vanitoasă şi, în acelaşi timp, să transmitem şi urmaşilor noştri mentalitatea de victimă, respectiv, abuzator. Adevărata viaţă e undeva la mijloc, în echilibru şi armonie cu tine şi cu lumea.

Dar până acolo e drum lung şi pentru multe femei pare imposibil. Să mă desprind de mediul familial a fost greu şi, din păcate, şi astăzi, după 20 de ani, încă au rămas răni care trebuie vindecate, lucruri nespuse care au creat traume. Abuzul creează victima perfectă: nu mai ştii cine eşti, ce simţi, ce vrei şi încotro te îndrepţi. Nu mai vezi clar, nu te mai poţi încrede în mintea ta.

Ca urmare, am petrecut mulţi ani în terapie şi cu tratament psihiatric pentru depresie ca să pot să suport realitatea şi să o înfrunt. Terapia m-a ajutat să „semnez” un acord de pace cu trecutul, să înţeleg că şi părinţii mei, la rândul lor, au fost victime ale unei educaţii abuzive şi precare. M-a ajutat să mă distanţez de trecutul meu şi să-l privesc cu înţelegere.

Nu am primit o educaţie religioasă, dar, întâmplător, am găsit în casă o Biblie din care nu am înţeles mare lucru, iar în rugăciune îl imploram pe Dumnezeu să mă ia la el în cer. Însă, la un moment dat, am citit un text în Biblie care m-a impresionat profund: „Viaţa este un dar de la Dumnezeu”.

Într-adevăr, viaţa este un dar. Şi să ne facem şi noi la rândul nostru un dar şi să ne bucurăm de ea chiar dacă nimeni nu ne-a învăţat, chiar dacă altcineva îţi spune sau îţi demonstrează contrariul.

Revăzând trecutul meu tulbure, lupta mea interioară permanentă de a mă menţine pe linia de plutire, vidul interior datorat traumelor emoţionale, îndemn şi sfătuiesc toate femeile să rupă tăcerea şi să ceară ajutor. Încercaţi să faceţi un exerciţiu de imaginaţie cele care aveţi copii şi care consideraţi că pentru ei trebuie să rămâneţi blocate într-o relaţie abuzivă: imaginaţi-vă copilul rămânând marcat pe viaţă datorită abuzului din familie. Asta ce înseamnă? Tratament psihiatric, internări la Psihiatrie, diverse dependenţe (alcool, ţigări, droguri, anturaje toxice) ani întregi în terapie, eşecul pe plan familial, social, profesional din cauza unei mentalităţi de victimă sau, o altă situaţie la fel de gravă – izolarea şi singurătatea.

Un alt motiv de a rupe tăcerea este următorul: există Speranţă. O parte din copilăria mea s-a petrecut în anii ’80, dar de atunci multe lucruri s-au schimbat. Există suport legislativ, în primul rând, apoi există comunităţi, cum este #sieureusesc, şi organizaţii, cum este A.L.E.G., care militează împotriva violenţei în familie şi care pot oferi un cadru potrivit pentru schimbare şi recăpătarea independenţei.

Eu nu cred în ideea de „self made”. Nu te poţi inventa sau reinventa singur. Suntem animale sociale şi am fost făcuţi să trăim între oameni, să ajutăm şi să ne lăsăm ajutaţi la rândul nostru atunci când avem nevoie. Însă alegerea ne aparţine. Tu decizi ce alegi. Si pentru că toţi suntem sau putem fi vulnerabili într-o anumită măsură sau la un moment dat şi putem întinde mâna unii către alţii pentru a ne ajuta, eu am construit un blog care se numeşte Mâini către Aproape. Mă puteţi urmări acolo https://maini-catre-aproape.blogspot.com/ .