Povestea Carlei

„Mulțumesc că ești puternică pentru mine…” Asta mi-a zis cu lacrimi în ochi prietena mea din copilărie după ce mi-a spus că soțul ei a bătut-o. Si pe ea, și pe fiica lor de 8 ani. 

Prietena mea, Carla, intervenise tocmai pentru a opri pumnii în cap pe care micuța ei îi primea de la tatăl ei. Negândindu-se o clipă că urma să devină ea ținta loviturilor. 

Carla are 36 de ani, dar arată a 20. E mignognă, brunetă, cu ochi mari, negri, migdalați, cu cel mai mic nas din lume și cu niște pomeți de vedetă. Siluetă și alură de puștoaică, după care au murit generații întregi de băieți - începând din școala generală. Pe cuvânt. Se băteau pentru ea. Era fata aia cu care toate fetele din clasă voiau să fie prietenă, și pe care toți băieții o vânau. 

Vine dintr-o familie înstărită. Părinții ei erau cei care dansau la majorate, care ne-au dus la mare prima dată și cu care nu îți era rușine să vorbești despre orice. 

Carla e o tipă inteligentă. Cu facultate și master terminate, cu job serios și carieră de peste 12 ani de zile. Etică profesională, super social skills care o fac să fie mereu centrul atenției, amabilitate și modestie ieșite din comun. Ce mai, o bomboană de fată, cum nu se mai fac azi. Carla e ediție limitată, dar a uitat asta.   

S-a căsătorit la 25 de ani cu un tip cu 4 ani mai mare ca ea. A fost cerută de soție în sub un an de relație. Iubire fulgerătoare din care noi, cei din jur, nu am înțeles mai nimic. Dar ea părea fericită. El părea om normal. Zâmbea în poze și o ținea strâns de mână. Copilul a venit un an mai târziu. Bucurie mare. 

Din acel moment, Carla s-a dedicat creșterii fetiței lor. Și a fost singură în acest demers. Atunci au apărut primele semne de întrebare în legătură cu relația lor, dar ea dădea înainte cu o forță de neimaginat. El era absent. Total. Ba chiar furios că de acum „el nu mai are iubită”. Începuse să-și facă de lucru în afara casei, să se strângă zilnic cu niște amici de pahar și să vină în fiecare noapte beat acasă. N-a fost acolo să-și ducă copilul la urgențe când a fost nevoie. 

„Primii ani din viața fetiței mele sunt un blur. Nu-mi aduc aminte de nimic. Nu știu cum am supraviețuit.” 

În acest timp, el devenise tot mai morocănos. Copilul „îl deranja”. Atunci când ceva nu se întâmplă cum își dorea el, fetița primea palme. Și atunci când se speria și venea la el pentru ajutor așa cum s-a întâmplat „ultima data”, când a intervenit Carla. Certurile erau „noul normal”. Urlete. Pumni în pereți. „De nervi’, „pe situație”. 

„Dacă venea vorba de schimbări, eforturi sau despărțire, amenința că se aruncă de pe geam”, îmi povestea Carla când în sfârșit a găsit puterea să îmi zică prin ce trece. Ea nu-și dădea voie să plângă. Orice cuvânt pe care-l scotea răscolea în ea o durere mult prea mare pentru sufletul ei secătuit de speranță.

În mine, fiecare detaliu al poveștii ei aprindea o revoluție. Ea îmi spunea că „e dispusă să facă totul ca să meargă, de dragul copilului ei”, iar eu eram dispusă să-l reclam la poliție pe loc. Ieșeau din mine, pe rând, articulate, toate nenorocirile la care copilul ei deja e părtaș. „Nu, nu îți protejezi fetița în felul asta, ci o ții prizonieră într-o casă în care femeile iau bătaie”. Aș fi vrut să găsesc cuvinte mai potrivite, dar nu am reușit. 

Capul meu nu putea să înțeleagă cum o femeie ca ea ajunge să fie victima violenței domestice. Ea era mai bună ca mine. Ea avusese mai multe șanse. Avea totul de partea ei. Tăvălug de emoții mi-au luat stomacul și mi l-au înnodat în gât. Am lucrat ani la rândul ca voluntar în ONG-uri împotriva violenței domestice, știam de toate, dar acum eram paralizată în fața durerii ei. 

Pentru o clipă am uitat. Am uitat că violența domestică nu discriminează. Că nu se întâmplă doar în cazuri izolate, într-un sat de munte uitat de lume. Că nu ține cont de statut social, profesie sau IQ. Că e mai aproape de noi decât credem. Că agresorii nu sunt niște monștri cu 3 capete, ci oameni simpli sau chiar cu multă școală, care se comportă normal în public. Că acasă e un loc periculos pentru atâtea femei din România. În primele 7 luni din 2021, au fost aproape 5500 de victime ale violenței domestice și au fost emise peste 4800 de ordine de protecție. 

Mi-am șters lacrimile și mi-am suflecat mânecile puloverului până peste degete, ca să nu vadă cum am pielea găină și cum tremur. Tot „de nervi”, tot „pe situație”. Mi-am calibrat glasul și am zis un „Doamne ajută” în gând, chemând zeii de peste tot ca să mă ajute să-mi găsesc cele mai bune cuvinte care să aibă un impact pozitiv asupra ei. 

I-am zis că nu o judec. Că părerea mea nu s-a schimbat despre ea. Și i-am amintit că eu am crescut într-o casă cu doi oameni care n-ar fi trebuit să rămână împreună și care au stat așa „de dragul meu”. 

I-am spus că o iubesc, că este în continuare la fel de minunată și că merită tot binele pe care încă nu-l poate vedea în viața ei. Că o mamă trebuie să fie model, nu martir. Și că cel mai mare cadou pe care-l poate face fetiței ei este să-i arate cum o femeie puternică o poate lua de la capăt. Alege să se salveze. Alege să fie fericită. Se ridică de jos. Înfruntă frica. Se vindecă, se reinventează, se iubește și alege să trăiască cu adevărat. 

„Si ce fac? Cum fac să plec? Îmi las apartamentul nou cumpărat și mă mut într-o garsonieră în chirie? Rămân aici sau mă întorc în orașul natal? O iau pe fată de la școală? O dezrădăcinez total?” Da!

„Dar îți faci un plan înainte”, i-am zis. I-am dat planul de plecare în siguranță conceput de asociația A.L.E.G. I-am zis încă o dată ca avuțiile se împart, mobila se vinde, copilul se adaptează și că 4 pereți în care sunt liniștite și în siguranță pot cuprinde mai multă fericire decât orice vilă. 

„Nu am pe nimeni”. Ba da, ai. Le spui celor dragi ce se întâmplă. E timpul să știe. Iar apoi, le spui exact ce ai nevoie de la ei ca să te ajute. Pui distanță dintre voi și el. Limitezi interacțiunile. Te asiguri că atunci când vine vorba de mutare este tatăl tău cu tine, sau verișorul tău, ori un prieten. 

„Dacă o să mai facă asta încă o dată, atunci plec”. E drept că fiecare dintre noi avem un prag. Dar chiar trebuie să așteptăm cel mai rău lucru posibil? Și oare dacă agresiunea fizică se va opri, ce rămâne lângă tine se încadrează în definiția unui partener adevărat? E un soț, un tată bun? E un sprijin pentru voi? 

„E greu”. Da, e incredibil de greu să pleci din casa ta. Să-ți faci bagajele. Să te muți în alt oraș sau altă locuință. Să o iei de la capăt. Să-i explici copilului de ce nu o să-și mai vadă prietenii, profesorii sau de ce nu mai vine tata acasă. E greu la judecătorie. E greu să crezi că ai luat decizia cea bună. E greu să mai încredere în oameni sau în tine. E greu să te desparți de tot ce știi și câteodată e și mai greu să spui adio poveștii frumoase pe care ați avut-o cândva. Sau pe care o aveai în suflet. Dar știi cum stă treaba? Pe toate le vei face o singură dată. O dată treci prin toate. 

La sfârșit, i-am zis prietenei mele ce as vrea să știe orice femeie care se confruntă cu violența domestică: Puterea e în tine! 

Deja ai trecut prin iad și ești încă în picioare. 

Folosește toată puterea aia fabuloasă care te-a ajutat să supraviețuiești, să ții totul în tine, să-ți protejezi copiii, pentru a-ți începe o nouă viață. Spune cuiva prin ce treci. Informează-te. Caută sprijinul ONG-urilor care îți pun la dispoziție resurse, oameni specializați, sprijin moral, legal, consiliere. Ia cea mai importantă decizie a vieții tale. Alege-ți fericirea! Și tu reușești! 

____ 

Carla este prietena Mariei. Pentru a o cunoaște mai bine pe Maria accesează site-ul ei, aici.